Tiberiu Onuțu 30 august 2021
Într-o zi mă sună Iulia Scavo și-mi spune că aș putea participa și eu cu un articol la o secțiune din cadrul concursului Web Wine Writing, competiție la care și ea a participat anul trecut (a câștigat chiar premiul cel mare). Am ales secțiunea de vinuri aromate că tot aveam o bază documentară legată de Busuioaca de Bohotin obținută după plimbarea mea la Huși în februarie 2019. Și tot mă rugase un cercetător să-i pun la dispoziție informațiile pe care le am eu despre acest soi. Deci, împușcam mai mulți iepuri dintr-un foc.
Așa că, 5 zile și 5 nopți am făcut bătături la degete redactând articolul. Cum nu mă consider buricul pământului și nici stăpânul adevărului absolut, așa cum fac de obicei la subiecte din astea importante, am dat ciorna acestui articol și altora care au mintea limpede și, mai ales, au cunoștințe în domeniu, ca să-mi recenzeze lucrarea (săr’ mâna tuturor, se știu ei). Am făcut corecturile și completările de rigoare și l-am publicat pe site-ul propriu.
Articolele participante la concurs au fost jurizate, iar primele 3 (printre care și al meu) au fost selectate în finală. De-acum, clasamentul final urma să fie stabilit de voturile obținute timp de 10 zile. Nu mai detaliez pe acest subiect. Cert este că m-am clasat pe locul 2.
Bine, și-atunci cum de-am ajuns în Ungaria? I-am pus și eu această întrebare doamnei Ágnes Németh, organizatoarea concursului, și am primit următorul răspuns:
You were invited because we wanted good wine writers and you are a good wine writer, it is so simple.
OK, mulțumesc frumos pentru aprecieri!
La drum
De-acasă până la Hotel Vitis din Villány sunt 840 km care, după Google Maps, s-ar face în 9 ore și jumătate. Teoretic, aș putea să-i fac dintr-o bucată, dar vorba surorii mele: auzi, frate-miu, când te mai ia entuziasmul mai aruncă-ți și o privire-n buletin! În consecință, am zis să plec cu o zi mai devreme, fac un drum de 6 ore și jumătate, mă cazez la Balla Geza și mai vizitez și ceva crame din zonă pe care le-am ratat data trecută când am fost cu Aurelian Mantu și Bogdan Cristea. Iar restul drumului către Villány (unde trebuia să ajung a doua zi, la ora 11.30, ora Budapestei) îl fac a doua zi. Dar, dacă tot sunt în drumul meu, de ce să nu rezolv și problemele de documentare cu privire la producătorii istorici de spumante de la Apoldu de Sus și de la Alba Iulia?
17 august
Miercurea Sibiului și Apoldu de Sus
În consecință, la ora 5.00 plecam la drum. Prima oprire a fost la Primăria Miercurea Sibiului, localitate din care face parte și satul Apoldu de Sus. Vorbind din timp cu secretarul primăriei m-a asigurat că voi avea acces la documentele arhivate care au aparținut fostului producător de spumante Dacia Apold. Și vreau să vă asigur că oamenii au fost de cuvânt. Ba, mai mult, am reușit să ajung la domnul Dumitru Vlaicu, fost șef de cramă la Dacia Apold, despre care toți spuneau că este foarte dificil, dar dacă-l conving să vorbească, aflu cam tot ce mă interesează. Și l-am convins.
Am ajuns și la fosta fabrică de spumante aflată într-o fază de reconstrucție după ce a fost preluată de către USAMV Cluj-Napoca. Aici am avut plăcerea să-l întâlnesc pe domnul Roland Blaj, administratorul societății Apoldia Maior care gestonează, printre altele, și fosta fabrică de spumante. Se lucra intens pentru că, spunea dânsul, în două săptămâni trebuie să fie gata!!! Mi-a căzut fața când am auzit de acest termen. Dar nu vă spun ce față am făcut când, la plecare, mi-a oferit o sticlă de spumant din ultima producție a vechii societăți. Eu venisem să fotografiez o astfel de sticlă, dar nici prin gând nu mi-a trecut că aș fi putut să obțin așa ceva.
Am plecat la drum bifând ca rezolvate obiectivele din această etapă.
Alba Iulia
Următorul popas a fost la Alba Iulia. Din păcate, nu s-au aliniat astrele și nu am reușit să rezolv mai nimic legat de documentarea mea. Din fericire, am ajuns, în sfârșit, la Vinăria Hugo unde lucrează bunul meu prieten, Eugen Odainîi. I-am spus că nu am de gând să stau foarte mult, așa că în timpul foarte scurt avut la dispoziție mi-a prezentat extrem de operativ vinăria pe care o administrează. Am rămas plăcut impresionat de tot ce-a făcut omul acesta aici. Bine, a avut libertate deplină din partea proprietarului care nu-i vreun Becali în domeniul vinului.
Pensiunea Balla Geza
Drum întins apoi către Pensiunea Balla Geza. Îmi las bagajele, consult lista cu producătorii din zonă întinsă pe vreo 4 pagini, realizată cu ajutorul Mirelei Heizer (mulțumesc frumos!), să văd cu cine-ncep. Trebuia să ajung și la Daiconi să cumpăr un spumant de-acolo, dar am zis să încep cu crama cea mai depărtată din centrul viticol Măderat, Crama Dradara, urmând ca la întoarcere să trec și pe la Daiconi. Ei, aș! Nu a fost o problemă distanța, ci faptul că aproximativ 25% din drum era în refacere. Era de așteptat la semafoarele instalate sau la paletiștii de șantier, se mergea cu 10-20 km/h pe acea porțiune. În fine, am trecut de porțiunea asta și… drum întins către Mocrea. La un moment dat văd de pe șosea, la distanță, o vie frumoasă pe deal. Oare o fi a celor de la Dradara? Mi-am pus atunci întrebarea: de ce o fi această zonă în componența podgoriei Măderat? Pentru că aici este ALTCEVA. Iar când am ajuns la destinație mi-am dat seama că nu am evaluat greșit.
Crama Dradara
L-am găsit aici pe Cosmin Reaboi care mi-a făcut un scurt istoric al cramei, după care ne-am urcat în mașină și am urcat în partea superioară a plantației de vie. Solul vulcanic, panta foarte înclinată mă fac să cred că pentru un viticultor acesta este un colț de rai. Vizita a durat o oră și jumătate și, cum nu puteam să degust (eu fiind șofer), am primit de la Cosmin niște vinuri pentru a le degusta când îmi va permite situația.
Întorcându-mă pe același drum în lucru de care am amintit mai sus am ajuns destul de târziu la pensiune. Am ratat Daiconi, deci și spumantul. Asta e, nu le poți avea pe toate.